Veșmânt de Har pentru biserica bolniță a Mănăstirii Hurezi

Slujba de sfințire a încununat lucrările de restaurare a bisericii și a ansamblului bolniței, redând acestui spațiu de rugăciune frumusețea conferită de ctitori.

După ritualul înconjurului bisericii cu cele trei popasuri marcate de citirea pericopelor evanghelice, a urmat rânduiala sfinţirii altarului şi a Sfintei Mese, apoi a picturii interioare a lăcașului de cult și a icoanelor de pe catapeteasmă. La finalul slujbei de sfințire, Sfânta Liturghie a fost săvârșită pe o scenă special amenajată în apropierea ansamblului bolniței.

Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Irineu, în cuvântul de învățătură împărtășit ierarhilor, clerului și credincioșilor din Arhiepiscopia Râmnicului, a reliefat: „în duminica aceasta, am săvârșit această Dumnezeiască rânduială a sfințirii, a resfințirii bisericii închinată Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu, soția Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu și mama copiilor ei, a Sfinților Mucenici Constantin, Ștefan, Radu și Matei. Este un moment deosebit pentru noi și pentru obștea mănăstirii acesteia, că avem această binecuvântare a lui Dumnezeu și să aducem slavă Celui Atotputernic pentru darurile Sale cele bogate.

În Evanghelia de astăzi am ascultat relatându-se despre o minune a Mântuitorului Iisus Hristos, cu totul neobișnuită. Este vorba despre învierea Fiului văduvei din Nain. Această pericopă evanghelică este importantă pentru viața noastră, în primul rând pentru că Mântuitorul Iisus Hristos săvârșește o înviere, învierea unui tânăr, care era, pe deasupra, singurul fiu al femeii văduve din cetatea Nain. Sunt multe împrejurări în viața noastră când noi realizăm că Dumnezeu este cu noi, ne sprijinește și ne ocrotește.

Alte momente pe care nu le știm, când Dumnezeu se află în viața noastră, le vom cunoaște dincolo, în viața cea veșnică, când ni se va arăta atunci tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi și cât de mult ar fi trebuit să Îi aducem mulțumire și recunoștință. Sfântul Evanghelist Luca ne spune că Mântuitorul Iisus Hristos, împreună cu ucenicii Săi și cu mulțime multă de popor, S-a apropiat de o cetate, Nain. Și, pe când S-a apropiat de poarta acesteia, iată că din cetate ieșea o altă mulțime de oameni, foarte tristă și foarte necăjită și amărâtă, pentru că scoteau afară din cetate pe un tânăr de curând mort, fiul unei văduve, singurul fiu, de altfel, al unei văduve.

Relatarea Sfântului Evanghelist este scurtă, dar plină de durere și de suferință. Descrie momentul acesta foarte tensionat și, în același timp, tragic, foarte dureros. Scoteau din cetate pe fiul unei văduve, a cărei mamă nu se mai putea opri de plâns, pentru că era singura ei speranță.

Sfântul Evanghelist, apoi, ne spune că Mântuitorul Hristos a văzut pe această femeie văduvă și S-a apropiat de ea, și i-a spus: „Nu mai plânge!”. La prima vedere, dacă noi n-am ști că este Fiul Lui Dumnezeu, această mângâiere, această consolare a femei, deci, nu ar fi potrivită. Cum să nu plângi când îți duci la groapă copilul tău? Cum să nu fii trist, mai ales când acest tânăr era singura speranță a ei? Așadar, pentru că noi știm cine este Cel Care spune „Nu mai plânge!”, deodată ne așteptăm ca Mântuitorul Hristos să facă o minune, adică să facă o faptă cu totul deosebită. Și, într-adevăr, după momentul acesta al mângâierii femeii, care nu știm dacă s-a oprit din plâns, dar, oricum, a tresăltat la cuvintele Domnului, Mântuitorul S-a apropiat de patul mortului și l-a atins. „Tinere, scoală-te! Îți poruncesc, scoală-te!” Și, deodată, acest mort s-a sculat și a început să vorbească. Apoi, Mântuitorul l-a luat de mână și l-a dat mamei sale. Cum vedem, această minune este cu adevărat unică și, într-adevăr, vrednică de laudă.

Unică, pentru că este săvârșită de Fiul lui Dumnezeu. El înviază pe acest tânăr cu puterea Sa dumnezeiască. Ne amintim că la începutul creației, Dumnezeu a zis și s-a făcut și, atunci când l-a făcut pe om, l-a alcătuit cu mâinile Sale și a suflat asupra lui Duh de viață dătător, iar, apoi, atunci când Adam și Eva au fost scoși din Rai, totuși, Dumnezeu nu i-a părăsit, ci le-a dat moștenitori. Eva, strămoașa noastră, a exclamat în momentul în care a născut pe primul ei prunc: „Acesta este darul lui Dumnezeu!”. Vedem de aici că Dumnezeu este Acela Care dăruiește fiecăruia dintre oameni suflare, suflet, suflet cugetător, suflet rațional, suflet gânditor, care să conducă toate simțurile trupului și chiar să îi dea contur trupului și să-i dea rațiunea existenței lui. Întotdeauna, sufletul și trupul sunt împreună și formează o singură persoană.

Însă, datorită intrării în firea umană a păcatului strămoșesc, trupul acesta a fost dăruit morții și stricăciunii. Pentru că el s-a zămislit întru fărădelegi, bineînțeles, că și sufletul participă la această consecință a păcatului, deoarece, chiar dacă îl desparte de trup, el va lua, după obșteasca Înviere, răsplată, împreună cu trupul. Dacă omul a săvârșit fapte bune, el va primi Împărăția cerurilor, iar dacă a săvârșit fapte rele, va primi osândă veșnică.

Deci, dacă Mântuitorul Hristos, ca Dumnezeu, a făcut să se zămislească în pântecele acelei femei văduve acest tânăr, de data aceasta, tot El este Acela care îl renaște din nou, pentru că tânărul este revenit la viață. Nu este o revenire, am zice, biologică numai, ci este o trecere din viața pământească, din viața biologică, din viața mortală, într-o viață normală. Evident că această înviere s-a petrecut cu tânărul și a fost redat mamei sale.

Mai pe urmă, tânărul respectiv avea să crească și poate chiar el să o îngroape pe mama lui. Nu ne spune Sfântul Evanghelist aceste lucruri, dar noi tragem concluzia că tânărul acesta, mai pe urmă, când Dumnezeu a rânduit, a murit iarăși, ca să învieze împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos. Deci suferința acestei femei văduve este una deosebită și greu de suportat.

De aceea, Sfântul Evanghelist Luca mărturisește și spune că femeia era atât de tristă și de amărâtă, încât a atras atenția Mântuitorului Hristos. Și tocmai pentru faptul că ea este în această stare sufletească disperată, Domnul este prezent lângă ea, așa cum, de altfel, este prezent lângă toate făpturile Sale. El este lângă noi în orice suferință și în orice tristețe.

Când Îl chemăm, El este prezent în noi și în viața noastră, pentru că El ne-a făcut, El ne-a zidit și, de aceea, „în El trăim, viem, ne mișcăm și suntem”, cum spune atât de explicit Sfântul Apostol Pavel. Deci Mântuitorul Hristos este prezent lângă femeia văduvă în momentul acesta greu al încercării ei și în momentul acesta al disperării, pentru că Dumnezeu ne dă puterea, ne dă ajutorul Său atunci când noi simțim că nimic nu ne mai poate ajuta în lumea aceasta. Chiar dacă oamenii de atunci plângeau pentru tristețea acestei femei și pentru pierderea ei, totuși, ei n-aveau nicio putere să o ajute.

O mângâiau cât puteau și ei, însă ceea ce era cu neputință de împlinit, lipsa acestui tânăr, nimeni nu putea să o liniștească și să o completeze. De aceea, numai Dumnezeu este Acela Care ne împlinește suferințele noastre, Care ne alungă toate durerile noastre și ne dă cu adevărat putere ca să mergem mai departe spre Împărăția lui Dumnezeu. Așadar, Mântuitorul Hristos este lângă femeia aceasta și, cum spune Sfântul Evanghelist, a văzut-o, pentru că El cunoaște toate adâncurile noastre, toate suferințele noastre, El primește rugăciunile noastre și, în mod sigur, această femeie nici nu a stat pe gânduri ca să primească cu mulțumire această binefacere a lui Dumnezeu și, de îndată, ea s-a bucurat în mod sigur de învierea fiului ei.

Sfântul Evanghelist continuă să vorbească și de un alt aspect pe care noi trebuie să-l înțelegem cu multă înțelepciune, acela că Domnul Se îndrepta spre Ierusalim, acolo unde avea să fie răstignit. Și dacă Sfântul Evanghelist vorbește aici despre tristețea femeii care și-a pierdut copilul ei, tânărul acesta, mai târziu, avea să vorbească despre durerea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care singură va plânge la Crucea Fiului ei. De data aceasta, nimeni nu o mai însoțea pe Maica Domnului la Crucea de pe Golgota și rămăsese singură cu Cel răstignit, Care era Fiul ei, și cu Ioan Evanghelistul.

Acolo, durerea aceasta era luată de Însuși Mântuitorul Hristos. Bineînțeles că era suferită de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și, dacă aici, în Nain, vedem durerea unei femei văduve, la Sfânta Cruce vedem durerea Maicii Domnului, care, într-adevăr, a purtat și ea, în felul omenesc, durerea Crucii, pentru că și Maica Domnului a suferit acolo, la Cruce, nu neapărat pentru păcatele noastre, ci pentru faptul că Fiul ei era răstignit pe Cruce. Așadar, Mântuitorul Hristos știe să ridice durerea noastră, știe să ridice suferința noastră și ne învață și pe noi să ne ajutăm unii pe alții.

Pentru că, dacă acolo, Mântuitorul Hristos îi spune Preacuratei Maicii sale, în glasul cântării bisericești, „nu te tângui pentru Mine, Maică, căci voi învia”, și nouă ne spune, atunci când suntem triști, să nu ne tânguim, pentru că El este Învierea, și viața, și odihna noastră. Așadar, astăzi învățăm de la această minune a Mântuitorului Hristos să ne sprijinim unii pe alții în rugăciunea noastră.

Preoții să rostească cu umilință și smerenie rugăciunile la înmormântare, pentru că acestea aduc multă pace și liniște familiei și, în același timp, aduc liniște și iertare sufletelor celor care trec din lumea aceasta. Iar noi, credincioșii, să însoțim întotdeauna cu multă dragoste pe cei care pierd în lumea aceasta pe cei apropiați. Pentru că, chiar dacă acolo lăsăm, în cimitir, pe cei care au murit, acasă la noi, nimic nu mai poate completa această lipsă.

De aceea, avem nevoie de multă împăciuire, de multă liniște și de multă mângâiere sufletească. Așadar, minunea aceasta din Nain, unde Sfântul Evanghelist Luca, deși nu ne prezintă numele acestui tânăr, vrea să arate că tânărul reprezintă pe toți tinerii din lume, care, în felurite chipuri mor datorită înmulțirii greșelilor, datorită acestor miraje ale vieții cotidiene, unde tinerii nu mai au prea multe modele, prea multe feluri de a se îndrepta și, datorită lumii în care trăim, ei sunt înșelați de diavolul, în fel și chip, fie prin internet, fie prin alte mijloace, care distrug țesătura sufletească a inimilor lor, a sufletelor lor. De aceea, Mântuitorul Hristos, prin această înviere, aduce la viață pe un tânăr care reprezintă pe toți tinerii din lume, pe toți aceia care au nevoie de Mântuitorul Hristos.

De aceea, le spunem tinerilor din toate timpurile și din toate locurile: aveți un model - pe tânărul din Nain, care a fost înviat prin Mântuitorul Hristos. El nu are un nume pentru că numele lui este al vostru, este al tuturor. Și dacă el a avut nevoie de Înviere, și noi, bineînțeles, avem nevoie de Înviere.

Așadar, această Sfântă Evanghelie se adresează tuturor, și tinerilor, și vârstnicilor, și mamelor, și copiilor”, a spus Înaltpreasfințitul Părinte Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei.

La finalul Sfintei Liturghii, Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Varsanufie a adresat mulțumiri Înaltpreasfințitului Părinte Irineu, Mitropolitul Olteniei, pentru bucuria duhovnicească împărtășită clericilor, monahilor și credincioșilor din Arhiepiscopia Râmnicului prin slujba de sfințire a bisericii bolniței Mănăstirii Hurezi, precum și Preasfințitului Părinte Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei, pentru prezența la acest moment deosebit din viața așezământului monahal. Totodată, Înaltpreasfinția Sa a evidențiat dragostea și grija obștii monahale pentru păstrarea și valorificarea frumuseții sfintelor lăcașuri ctitorite de familia Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu și a oferit diplome de vrednicie arhitecților, restauratorilor și mai multor binefăcători care au contribuit la lucrările de restaurare a ansamblului bolniței.

Momentul sfințirii bisericii-bolnițe „Adormirea Maicii Domnului” și „Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu” de la Mănăstirea Hurezi are o semnificație aparte în contextul împlinirii a 230 de ani de la punerea pietrei de temelie a bisericii, precum și în anul în care Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu a fost trecută în rândul sfinților de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Ctitoria sa a primit astfel un nou „veșmânt de har”, iar dragostea jertfelnică a celei care a întemeiat-o s-a întâlnit, peste veacuri, cu rugăciunea și osteneala celor care au contribuit la restaurarea ei.

Biserica și așezământul filantropic al bolniței au fost construite între anii 1696 și 1699, în cadrul ansamblului monahal de la Hurezi. De-a lungul timpului, acestea au devenit locuri în care îngrijirea celor bolnavi s-a împletit cu rugăciunea, iar suferința trupească a fost însoțită de mângâiere sufletească.

Pentru Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu, grija față de cei aflați în suferință a reprezentat o expresie a iubirii creștine, înțeleasă ca apropiere smerită de durerea aproapelui și împreună-pătimire cu acesta. Bolnița a întruchipat astfel vocația filantropică a Bisericii, în care alinarea suferinței devine o lucrare a iubirii lui Hristos, iar neputința omenească este încredințată puterii vindecătoare a harului dumnezeiesc.

Prin această ctitorie, Sfânta Maria Brâncoveanu a lăsat mărturie despre legătura dintre rugăciune și milostenie, dintre viața duhovnicească și slujirea concretă a celui aflat în nevoie.

Restaurarea ansamblului bolniței

Începând cu anul 2014, au fost inițiate lucrări de restaurare și refacere a ansamblului bolniței Mănăstirii Hurezi, având ca obiectiv atât conservarea patrimoniului istoric și arhitectural, cât și redarea funcționalității sale spirituale.

În cadrul proiectului, biserica „Adormirea Maicii Domnului” a fost consolidată și restaurată, vechile chilii și spațiile destinate îngrijirii bolnavilor au fost reconstruite, iar cimitirul a fost reamenajat. De asemenea, au fost restaurate gardul de împrejmuire și foișorul, sub care a fost reamenajat osuarul Mănăstirii Hurezi.

Lucrările au făcut posibilă redeschiderea unui nou capitol în istoria acestei ctitorii, în care grija pentru patrimoniul cultural s-a unit cu dorința de a reda vieții bisericești un spațiu consacrat rugăciunii, comuniunii și iubirii față de aproapele.